„Situată pe colina Burgbasch, colină care domină partea de sud a localității, fortificația de la Slimnic (Stolzenburg), localitatea aparținând de Scaunul Sibiului, avea menirea să apere drumul Sibiu – Mediaș. Cetatea se desfășoară în direcție nord – sud, deasupra întregii coline. Partea cea mai veche este o capelă gotică cu cor poligonal plat, peste care se ridică turnul clopotniță pe trei nivele. Spre sud a fost începută o biserică hală gotică care, probabil, nu a fost terminată niciodată. Se păstrează peretele de sud al navei principale și al colateralului cu arcade ogivale pe două niveluri. Peretele de vest, cu ferestre ogivale, are rânduri de mașiculiuri, care demonstrează că și acoperișul bisericii urma să fie fortificat. Accesul în cetate se asigura printr-un tunel în nord-estul ansamblului sub corul bisericii, ducând în curtea de sud, iar de aici un turn făcea legătura cu un ,,Zwinger” cu fântână. Zidurile sunt sprijinite de contraforturi zvelte.”
Și azi locul conferă priveliști spectaculoase, iar ruinele fascinează pe oricine!
* Puțini sunt cei care ştiu că numele german vechi al comunei Slimnic era Stolzenburg, altfel spus, satul (târgul) mândru sau cu oameni mândri.
Interesant e că de când se ştiu, şi chiar şi acum, majoritatea localnicilor spun cu tâlc că sunt din Stolzenburg, nu din Slimnic. Şi poate nu dintr-o aşa-zisă lipsă de patriotism… ci mai degrabă conştienţi că vin dintr-un sat mândru, unul din cele mai vechi din Ardeal, a cărui atestare oficială în documente indică anul 1282.
După cum scria Maximilian Moltke, autorul Imnului Săsesc de la 1848, Transilvania a avut o preistorie mare si puternică, multă vreme inaintea venirii saşilor, dar şi după aceea. Lucrul este la fel şi în ceea ce priveşte Slimnicul.
Trebuie știut, pe locul actualei cetăţi- ale carei ruine impresioneaza chair si in starea de acum (!) a existat o fortificaţie cu dimensiuni ceva mai reduse. Acesteia i-a aparţinut şi capela gotică din nordul cetăţii, atestata documentar in 1342, transformata apoi într-un turn de apărare.
De luat în seamă este faptul că maiestuoasa cetate țărănească a fost ridicată în întregime din cărămidă, zidurile exterioare fiind sprijinite de contraforţi în trepte, elemente care trădează caracterul ei mai nou.
Cetatea de la Slimnic este aşezată la marginea fostului scaun al Sibiului, înainte de dealurile care-l despărţeau de scaunul Mediaşului. Odinioară, în preajma ei se afla un codru întins, intrat în tradiţia populară ca loc de adăpost al haiducilor.
De asemenea, aşa cum consemnează chiar site-ul primăriei Slimnic, toate descoperirile de materiale arheologice preistorice dovedesc ca începuturile habitatului uman pe teritoriul slimnicean se plasează în epoca neoliticului (circa 7000-3000 i.e.n.) viata pulsând de atunci fără întrerupere.
Cei dintâi locuitori ai acelor vremuri şi-au constituit o mică aşezare, probabil la sud-est de actuală vatra a satului, în dreapta Izvoarelor Sarbei, iar în epoca de trecere de la neolitic la civilizaţia bronzului (cultura „Coţofeni”), au existat două aşezări, în Sarba Stempen şi pe dealul „Cetăţeaua”, în apropierea locului numit azi „La saivane”. Aşadar, localnicii au cu ce se mândri şi au ce povesti. Cât despre actualul toponim, mulţi îl pun în legătură si cu un cuvânt de origine slavă, „slemne”, care înseamnă… „pârâu”.
Foto: Daniel Maximilian Milata
