Urșii din Comănești – Leorda la Brașov. Piața Sfatului – 6 decembrie 2025. IMAGINI DE COLECȚIE!
Dincolo de „spectacol”, TRADIȚIE! Momente fascinate în Târgul de Crăciun de la poalele Tâmpei.
„Cultul ursului este moștenit de la geto-daci, aceștia considerându-l animal sacru. De-a lungul anilor, obiceiul „Ursul de la Comănești-Leorda” cunoscut și ca „Ursul lu’ Hanganu” a fost și este transmis noilor generații până în zilele noastre!”
Ursul de la Comănești – Leorda merită… toate aprecierile!
Jocul urșilor în Țările Române este un obicei practicat în prezent în ajunurile Crăciunului și Anului Nou, îndeosebi în Moldova, de către o ceată de urători. Ceata urătorilor care merg cu ursul este alcătuită din urători deghizați în urs, ursari, fluierari, toboșari; fiecare dintre ei interpretând un anume rol. Uneori, în ceată, pot fi acompaniați de irozi sau mascați.
Obiceiul a fost inițial realizat din Evul Mediu, mai ales în anotimpul de vară, cu urși vii dresați de către țigani ursari, cu scop de divertisment și terapeutic. În Principatul Moldovei și Țara Românească ursarii și alți dresori de animale au activat împreună cu lăutarii, aparținând aceleiași categorii profesionale. Dintre cele trei categorii de sclavi (robi) țigani între secolele al XIV-lea și al XIX-lea deținute de domnie, mănăstirile ortodoxe și boieri, ursarii au aparținut primei categorii, fiind țigani domnești, existând alături de aurari, fierari, rudari și lemnari. Însă fiind deseori obiectul donațiilor de către domnie, aceștia ajungeau și în proprietatea mănăstirilor sau boierilor. O parte a ursarilor au fost sedentarizați pe moșiile proprietarilor și nu erau implicați în migrații sezoniere (ursari vătrași), iar cealaltă parte erau seminomazi și se aflau în deplasare în anumite luni ale anului. De-a lungul vremurilor aceștia au fost criticați de Biserica Ortodoxă, care nu a permis contactul credincioșilor între țiganii dresori și lăutari și amenințau cu răzbunarea divină, au fost restricționați de Matei Basarab în Pravila (1652), unde s-au interzis căsătoriile fetelor cu lăutarii, și de către Mihai Suțu (1793), care a interzis spectacolele cu urși vii, costumele și spectacolele stradale.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, autoritățile române, completate ulterior de protestele Societății pentru Protecția Animalelor (SPA) din București, au interzis spectacolele. Cu toate acestea, ursarii încă activau periodic în mediul rural, târguri mici și orașe. Ministerul de Interne și Jandarmeria Română au considerat spectacolele ca fiind sălbatice, sub formă de cerșetorie deghizată, cu animale care îndură foame și suferință, precum și o necesitate a antrenării țiganilor ursari retrograzi sau vagabonzi în agricultură.
Ca urmare a restricțiilor și persecuțiilor, obiceiul a fost adaptat la sărbătoarea românească a Crăciunului, unde un om îmbrăcat într-o blană de urs ce imită jocul ursului și cu ursarul propriu, deghizat în țigan ursar și asociat cu o tamburină, un fluierar sau lăutar, prin diferite strigături, parodiau vechii ursari.
În perioada după 1989 și în timpul aderării României la acquis-ul comunitar european de mediu, spectacolele în blănuri de urs ce au luat amploare mai ales în zona Comănești din județul Bacău, ca urmare a lipsei intervenției autorităților sau chiar protecției acestora, au fost raportate a fi în legătură cu activități de braconaj, mai ales în cazul blănurilor de copii-urs. Într-un context mai larg, legislația și managementul inexistent de protecție al urșilor din Munții Carpați a provocat un embargo al Uniunii Europene asupra intrării în teritoriul comunitar cu trofee de urs brun provenite din România. Pe de altă parte, presa locală și străină a acordat o imagine pozitivă jocului ursului și cu propunerea de a fi inclus în patrimoniul mondial UNESCO, însă organizația nu a oferit un răspuns la solicitare.
Acesta nu trebuie confundat cu ritualul ursului la populațiile slave, fino-ugrice și siberiene, cu semnificație totemică și de origine șamanică.
Foto: ©Dan Strauti/ La pas prin Brasov
